• La început au fost cântecele. O înlănțuire de cântece, descoperite pe internet, ilustrată cu imagini cu munți, turme de oi, săteni la petreceri. Cântece la fluier, străvechi, stranii, așa cum nu mai auzi oriunde. Apoi, a fost o călătorie în Țara Hațegului, în satul Petros, ca să-l caut pe fluieraș. L-am găsit, în cele din urmă. Crăciun Danciu are optzeci de ani și toată viața a înmuiat sufletele și pietrele cu cântecele lui •
Micul labirint sătesc
Accelerez spre Petros, dinspre Hațeg. De o parte, clinurile Șureanului coboară brodate cu stâncării de calcar, spre fâșia de pământ fertil din colțul sudic al Țării Hațegului. De cealaltă parte, spre apus, se ridică zimțuite, orgolioase și înzăpezite, vârfurile Retezatului. Șoseaua e aproape liberă, conduc lent, fără presiunea unor șoferi grăbiți. Las în urmă Sântămăria Orlea, cu biserica de piatră a Cândeștilor, cea mai veche din țară, apoi Ohaba de sub Piatră, Pui, Livadia, Baru. Unghiul geografic al depresiunii se închide, fâșia de pământ fertil se pierde sub măgurile Merișorului, tivite cu păduri de mesteceni și grădini. Satul Petros este situat, din ce am văzut pe hartă, undeva pe mâna stângă, în gura văii Streiului. Trebuie să mă abat de la drumul principal. Virez scurt și opresc în curtea unui han, numit al „Boleștilor”, după numele familiei Bolea, care a stăpânit pământuri și sate prin aceste locuri. În restaurant întâlnesc două fete care trebăluiesc la o masă. Habar nu au cine este Crăciun Danciu. Sunt mult prea tinere ca să fi auzit de fluieraș, oricât de vestit e el. Una dintre chelnerițe o cheamă pe o colegă, sau poate o șefă, mai în vârstă, care iese din bucătărie. În acest răstimp scurt, încep să am îndoieli. Nu aș vrea să aflu că omul pe care îl caut nu mai e pe această lume sau că e bolnav și că nu mai primește pe nimeni. Sau că s-a mutat la oraș. Orice este posibil cu viața asta a noastră vulnerabilă, mereu parcă atârnând de un fir de păr, mereu gata să se schimbe. O văd pe femeie ieșind din bucătărie și încă nu știu dacă voi merge mai departe sau voi face cale întoarsă. De răspunsul ei depinde încotro mă voi îndrepta. Doamna asta îmi va da verdictul zilei. Îl voi întâlni pe fluierașul din Petros, în carne și oase, sau voi rămâne numai cu înșiruirea de cântece de pe Youtube, acoperită cu imagini cu munți, cu turme de oi și săteni petrecând? „Vă întoarceți cu mașina, și unde se termină rândul de case, faceți dreapta. Mergeți tot înainte și la intersecție faceți la stânga și ajungeți la casa lui, acolo se și înfundă strada. Să strigați mai tare”, sună fericitul răspuns de îndrumare în micul labirint sătesc. Îi mulțumesc frumos și cobor treptele, mai mult țopăind. Țin din nou în mână volanul Opelinei, ca să revin pe șoseaua principală, apoi, după un kilometru, cotesc la dreapta, pe lângă ultima casă, și ajung în Petros. După manevrele astea, căutarea mea trebuie să se apropie de final.
Porți deschise
Un câine lup smucește puternic să rupă lanțul și mă latră dintr-o grădină, astfel încât în liniștea deplină dintre munți concurează două forțe sonore: lătratul câinelui lup și strigătul meu către o curte cu porțile larg deschise, situată peste drum de cușca animalului. Continui să zbier: „Domnul Danciuuu, domnul Danciuuu”, dar nu-mi răspunde nimeni. Câinele e tot mai îndârjit. După mai multe încercări, renunț. Poate nu am ajuns unde trebuie. Urc din nou în mașină și conduc încet pe fâșia de asfalt dintre gospodării. Întâlnesc un localnic care îmi confirmă că adresa fluierașului e chiar în curtea aia cu porțile larg deschise, unde am strigat adineauri. Hai înapoi! În capătul drumului, lipită de casa rapsodului, o altă curte, cu porți date la o parte. Intru, fac câțiva pași pe lângă un perete și găsesc după colț o ușă, tot deschisă. Înăuntru, pe un pat, stă o bătrânică aproape veselă, zâmbitoare. Nu pare deloc speriată că un străin a apărut în cadrul ușii. Îi spun de ce am ajuns aici: „Crăciun e cumnatul meu, stă în casa asta de lângă mine, suntem vecini. Mergeți și mai strigați, că trebuie să fie acasă. Apoi, dacă vreți să stați de vorbă și cu mine, aici mă găsiți”. O ascult și iată-mă din nou afară, strigând de data asta din dreptul porții mici, închise, mai departe de locul unde e câinele lup, care nu mai latră, fiindcă nu mă mai vede. M-am repoziționat douăzeci de metri mai în față, în lungul drumului, și uite ce efect am obținut! Și tăcerea câinelui, nu numai a omului, e, uneori, de aur. Numai că din casă iese o femeie, nu un bărbat: „Crăciun e plecat un pic până la poștă, cu mașina. Vine repede. De aia a și lăsat porțile deschise. Haideți înăuntru, să-l așteptați în casă”. O urmez pe doamna Danciu printr-o sală, apoi intrăm într-o bucătărie cu miros de plăcinte cu mere. O bucătărie bine pusă la punct, curată, îmbietoare. Sunt în casa fluierașului din filmul de pe Youtube. Treaba e clară, nu am alergat după o închipuire a minții mele. După un sfert de oră, timp în care aflu, printre altele, că doamna Cristina e de loc din județul Satu Mare, dintr-un sat de podgoreni, sosește și soțul ei: îmi întinde mâna, fără surprindere. Parcă m-ar fi așteptat. Și povestea începe să curgă ușor, ca un cântec de fluier, ilustrat cu imaginile trecutului.
Schimbări dramatice
L-au botezat Crăciun, fiindcă a fost născut în 25 Decembrie, anul 1945. Pe atunci, Petros era încă un sat de ciobani care își țineau oile pe versanții dinspre apus ai Șureanului. Primăvara și toamna la colibe, pe măguri, vara, în golul alpin al Jigorului Mare, un munte bine marcat în geografia pastorală a momârlanilor. Copiii erau predestinați să ia bâta în mână, să umble cu oile pe coastele înierbate, să învețe să mulgă, să cosească și să cânte la fluier. Din ogoarele de o palmă, întinse la gura Streiului, sătenii abia scoteau toamna câteva bucate: porumb, grâu, cartofi și poame, mai ales mere și prune. Cei din Petros, ca mai toți momârlanii, nu făceau transhumanță pe drumuri lungi, spre zări îndepărtate, ca mărginenii și bârsanii. Își țineau ciopoarele de oi pe lângă casă, hrănindu-le cu fânul strâns din grădini și din poienile atârnate pe muncei. Lumea se termina în târgurile din apropiere, la Petroșani sau la Hațeg, cel mult la Deva sau Orăștie. Milităria sau școala de meserii, ce mai ofereau ocazia unor tineri să descopere locuri noi, departe de casă. Viața ciobanilor din Petros, cu așezarea și cu ritmurile ei străvechi, a fost clătinată din temelii de regimul comunist, instaurat chiar în anul în care s-a născut Crăciun. În câțiva ani, colectivizarea a ajuns și aici: „Ne-au luat totul”. După șapte clase primare și vreo doi ani de stat acasă, văzând că ai lui au rămas fără terenuri și fără animale, Crăciun a pus mâna pe carte și a intrat la o școală profesională din Călan, de unde a ieșit, după trei ani, lăcătuș mecanic. Gata cu ciobănia: întocmai ca el, mulți tineri au dat bâta pe manetele utilajelor și au intrat în clasa muncitoare. Industria a devenit mai atractivă decât păstoritul. În Valea Jiului și în Țara Hațegului, era nevoie de forță de muncă de o amploare fără precedent. Satele muntenilor au oferit resursa umană necesară noilor planuri socialiste. Un avantaj major pentru sătenii cu putere de muncă: salarizarea. Înainte, banii erau obținuți cu greu, din vânzarea produselor agricole sau din muncă pe la cei înstăriți. La fabrică, muncitorul a devenit lefegiu, a început să încaseze banii regulat, de două ori pe lună, să primească haine și încălțări prin sindicat. Tânărul Danciu din Petros, cum s-a întors acasă din armată, cum s-a și angajat la CFR, la Petroșani, în ianuarie 1967. Făcea naveta zilnic, cu trenul, peste Pasul Merișor. Apoi a urmat o școală de fochist și, în final, una de mecanic de locomotivă. În 1970, i-au înmânat diploma. A devenit unul din mecanicii de locomotivă de pe linia Petroșani – Deva, dar uneori cobora pe drumul de fier și în Oltenia, până la Craiova. În acest răstimp, satul Petros s-a schimbat, viața păstorească a pălit față de odinioară. Nu mai erau munții plini de turme de oi și de ciobani chiuind în timp ce țineau în mână șiștarul plin de lapte. O legătură cu vremurile acelea a rămas însă vie și zdravănă: fluierul mecanicului de locomotivă Crăciun Danciu! Din afară, era un membru al proletariatului. Cunoscut îndeaproape, se dezvăluia ca un păstrător al cântecelor pastorale din Ținutul Momârlanilor, străvechi și stranii, pe care nu le auzi oriunde. Viața munților s-a refugiat într-un fluier din lemn de prun.
Mecanic de locomotivă
Doamna Cristina pune pe masă o farfurie cu plăcinte cu mere. E de loc din județul Satu Mare, din Tășnad, localitate de podgoreni. L-a cunoscut pe Crăciun datorită unui frate al acestuia, cadru militar. Și fata a venit din satul de câmpie, din nord-estul țării, aici, la munte, și aici a rămas până în zilele noastre. Mă îmbie să iau o plăcintă. „Am început să cânt la fluier de la vârsta de 5 ani, la un fluier de-al tatălui meu. Mai toți ciobanii știau să cânte. Eram la munte și îl auzeam pe unul în deal, mai lângă izvor, pe altul, mai în vale. Pe oriunde umblai, erau numai cântece”, își amintește fostul ciobănaș. Mi-l imaginez umblând prin poieni, un țânc ținând în mână un fluier și încercând să-i imite pe ciobanii bătrâni. „Am cântat la fluierele pe care le avea tata până pe la vârsta de 27 de ani. Atunci eram deja angajat la CFR, m-am dus de dimineață la târgul de la Pui și l-am căutat pe meșterul de fluiere care venea de la Vaideeni. Avea o traistă plină cu fluiere, de mai multe feluri. Le-am probat pe toate, până l-am găsit pe acela al cărui sunet mi-a plăcut cel mai mult. A fost primul fluier cumpărat din banii mei. Acela e fluierul pe care îl am și acum”, îmi povestește Crăciun. Și, în timp ce povestește, eu sunt tot mai convins că menirea lui a fost să păstreze vii cântecele vechiului Petros, ale ciobanilor și stânelor din muncei și din Jigorul Mare.
A cântat la nunți, la botezuri, la petreceri, la baluri muncitorești, în cârciumi locale, pentru câte un șef de post de miliție. Nu s-a numărat printre rapsozii promovați la radio și la TV. În timpul săptămânii, mecanic de locomotivă, pe linia Petroșani – Simeria, iar când era liber, fluieraș sau saxofonist, înviind cu mișcarea degetelor lui doinele, jianele și învârtitele auzite cu ani în urmă la ciobanii bătrâni. Un membru al clasei muncitoare, un proletar, un ceferist care a învățat să pună în mișcare locomotive complicate cu o apăsare de buton, ca apoi, la sfârșit de săptămână, să-și folosească degetele ca să facă să țâșnească în jurul lui simplitatea adâncă a melodiilor străvechi. Până într-o zi, când fiica lui, în vârstă de aproape patruzeci de ani, destui cât să acumuleze tot felul de nefericiri, a decedat într-un accident de mașină. Degetele lui multă vreme nu au mai atins fluierul, părăsit într-un colț al muțeniei. A devenit cântăreț la biserică. Asta face și acum, cântă cu vocea, în strană, la liturghii. La inițiativa preotului și a primarului, a înregistrat acum câțiva ani într-un studio din Deva tot repertoriul lui la fluier. Un editor le-a acoperit cu imagini cu munți, cu turme de oi, cu săteni la petreceri. Filmul e pe Youtube. Căutați: Danciu Crăciun – Fluier – Petros – Baru. Un simplu click și un izvor de melodii va prinde să curgă din vremuri străvechi. Crăciun se ridică și revine cu un fluier în mână, fluierul cumpărat la douăzeci și șapte de ani, cu banii lui, de la meșterul din Vaideeni, poposit în târgul de la Pui. Fluierul păstrat mult timp într-un colț al muțeniei. Începe să cânte: viața Petrosului e aici, în sunetele care curg ca apa Streiului.
Mărioara cea mulțumită de viață
Pe Mărioara Danciu o găsesc tot așezată pe pat, acolo unde am întâlnit-o pentru prima oară, acum două ore. E cumnata lui Crăciun. Soțul ei, Vasile, a fost frate cu fluierașul. Și el a cântat, la saxofon. Au făcut deseori trupă, pe la nunți și petreceri. Femeia e chiar din sat, s-a măritat la șaisprezece ani. „Când am venit eu aici eram opt oameni: bunicii soțului, părinții lui, doi frați de-ai soțului și noi doi. Am locuit în casa veche, cu trei camere, pe care am făcut-o muzeu. Are vreo două sute de ani”, mă lămurește Mărioara. Pe latura dreaptă a curții, se află casa bătrânească, împodobită sub streașină cu drugi de porumb depănușate. Noi vorbim acum într-o odaie din cărămidă, tencuită și zugrăvită. Pe latura din stânga e casa mare, solidă, modernă, în care acum nu locuiește nimeni. „Din cei opt, am rămas numai eu și mă simt bine, niciodată nu m-am simțit așa bine ca acum”, o aud pe femeie spunându-mi franc, cu o veselie stranie și cinică. Cele două fete ale ei s-au măritat și au plecat, iar singurul băiat și-a pus capăt zilelor pe la vreo treizeci și ceva de ani, din cauza unui mariaj eșuat. Vasile a murit acum treisprezece ani, de boală. Acum, la optzeci și doi de ani, Mărioara e stăpâna acestei gospodării. O stăpână singuratică și fără regrete: „Sunt mulțumită de viața pe care am avut-o”. O mai vizitează unul dintre gineri, cel care locuiește în sat. Chiar azi a trecut pe la ea. Femeia nu se lasă, nu zace în pat, nu privește în trecut. E prezentă în viață de parcă ar avea intacte puterile de altădată, când muncea în familie și la colectiv: „Aș vrea tot înainte să merg. Necazul e că nu mai prea aud. Am un solar, a venit ginerele meu și a săpat pământul cu motocultorul. Ieri am pus usturoiul. Nu obosesc. Eu dacă o să mor, o să mor sănătoasă. O dată în an îmi fac analizele și sunt bune. Eu nu prea mănânc verdețuri, mănânc mai mult slănină și brânză. Miercurea și vinerea însă postesc. Eu de mică am postit. Toamna fac conserve de legume, însă mai dau și altora”. Dar Vasile, cum era Vasile, bărbatul ei cu care s-a măritat la numai 16 ani? „Au fost mai mulți frați, el a rămas să aibă grijă de tatăl lui, de socrul meu, care era bolnav de epilepsie. Trebuia să fie cineva mereu lângă el. Socrul meu a dus-o așa până la optzeci și cinci de ani. Vasile al meu a fost acar la CFR, de unde a ieșit la pensie. Cânta și el la petreceri, cu saxofonul. Nu era gelos. Se fălea cu mine. Dacă mă cereau băieții la horă el era de acord”.
Femeia se ridică de pe pat și mă invită să vizitez casa veche, amenajată ca muzeu după 1992, după ce a murit socrul ei. Urcăm scările din beton, placate cu gresie. Nu mai e scara de odinioară, care probabil a fost din lemn și a putrezit. Pridvorul e acoperit cu velințe roșii, țesute în casă. Intru într-o încăpere. Pe pereți, cămăși albe, cusute cu arnici negru. Pe jos, o harababură de obiecte, inclusiv o căruță mică, vopsită în negru. Toate aceste lucruri și lucrușoare au fost strânse de Mărioara, cu mâinile ei, fiindcă nu are astâmpăr, e neobosită. Le-a colectat de prin sat sau i-au fost aduse. E aici memoria Petrosului și a familiei Danciu. Sunt zeci de poze înrămate, cu ai casei, la diferite momente, fericiți sau doar păreau că sunt fericiți. Și undeva, într-un colț al muțeniei absolute, așezat într-o cutie căptușită, zace saxofonul din care cânta Vasile Danciu la botezuri, la nunți și la petreceri, cu fratele lui, Crăciun. De treisprezece ani, saxofonul acesta stă aici, nefolosit. Cine să mai sufle în muștiuc? Toți s-au dus din gospodăria asta, a rămas numai Mărioara, la optzeci și doi de ani, să cultive usturoi și roșii în solar și să facă cornulețe umplute cu gem. Ies din ogradă, trec pe lângă casa cumnatului ei, Crăciun, urc în mașină și străbat din nou micul labirint sătesc. Străzile sunt asfaltate, totul e curat, ca într-o stațiune. Pe lângă casele localnicilor, au fost construite și case noi, adevărate vile, ale orășenilor atrași de liniștea și aerul curat de aici. Viața Petrosului merge înainte, curge ca un cântec la fluier.
